China

 Denumirea oficială: Republica Populară Chineză

Capitala: Beijing (10,9 mil. loc.)

Limba oficială: chineza Suprafaţa: 9.600.000 km2

Locuitori: 1.234.338.000 (129 loc./km2)

Religia: confucianism, budism, taoism, islamism, creştinism

Moneda: yuan

Forma de guvernământ: republică

Ziua naţională: 1 octombrie

 

Geografia: C. este aşezată în Asia de E şi Centrală; este a treia ţară ca întindere de pe glob (după Rusia şi Canada) cu o largă deschidere la Oc. Pacific. Limite: Rusia, Mongolia (N), RPD Coreeană, M. Galbenă, M. Chinei de Est (E), M. Chinei de Sud; Vietnam, Laos, Birmania, India, Bhutan, Nepal, Pakistan (S); Afganistan, Tadjikistan, Kirghistan, Kazahstan (V). G. fizică: Datorită întinderii sale (5500 km de la N la S; 5500 km de la E la V) C. are o mare varietate de relief, de climă, de faună şi floră. Remarcăm două părţi distincte: C. de Vest, care se suprapune lanţului muntos şi marilor pla­touri (Tibetul/Xizang), cu un climat alpin; cu căldări aride, adesea pustii. C. de Vest se întinde prin masive muntoase lungi de mii de km. În C. de Vest se întâlnesc lanţurile munţilor celor mai înalţi de pe glob: Himalaya cu Chomolungma (alt. max. 8848 m) cu lanţurile munţilor Tian-Shan (alt. max. 6994 m), cu ale munţilor Karakorum (cca. 8500 m) şi cu Podişul Tibet/Xiziang (alt. 5000 m). Reg. pod. tibetan este supranumită „acoperişul lumii”, fiind cel mai înalt podiş de pe glob, depăşind 4000 m. Lanţurile lui muntoase merg de la V spre E, iar marginile îi sunt delimitate înspre S de Munţii Himalaya, acoperiţi de zăpezi veşnice. Everestul sau Chomolungma este la graniţa chino-nepaleză. Un alt mare podiş, Podiş ul Mon­goliei/Sinchiang se întinde în N. Reg. podişului Mon­goliei se situează la 1000 m deasupra nivelului mării. Pla­tourile sale traversează felurite pustiuri (partea sudică a pustiului Gobi). Pe podiş se întind stepele mongole. Zonele care nu au ape al căror curs să aibă legătură cu marea sunt: deşertul Takla Makan în V, depresiunea Tun­garia în extremitatea nord-vestică (pe vechiul drum al mătăsii dinspre Asia Centrală spre Europa) şi depre­siunea Turfan în NV: În general, suprafaţa terit. C. coboară de la V spre E şi de la graniţe către interiorul arid sau semiarid; de la munţii foarte înalţi, către mairile câmpii umede de pe coastă. În China de E, există două zone distincte: una aridă şi alta umedă; aceasta din urmă a avut un mare rol în dezvoltarea economico-socială şi culturală chineză. Partea aridă, din interior sau dinspre  vest, corespunde unor regiuni autonome, cu tradiţii no­made. Podişul Tibet este drenat de numeroase ape; are  gheţari, lacuri (cel mai mare fiind Xizang de 4421 km2, la  o alt. de 3040 m, renumit pentru abundenţa peş telui). În  SE, zonă muntoasă şi colinară, cu depresiuni fertile; în  NE, câmpii netede foarte mănoase. C. are nenumărate  reţele de ape. Fl. Amur/Heilong Kiang urmează graniţa  cu Rusia la NE. În centrul-nordic este Valea fl. Huang Ho/Huang He (4845 km), Fluviul Galben, cum i se mai  spune, al doilea ca mărime din C, se varsă în M: Galbenă.  În centrul-sudic, fl. Yangtse-King/Changjang sau Fluviul  Albastru (6000 km, cel mai lung din Asia, care produce  mari inundaţii, se varsă în Marea Chinei Orientale.  Huang He şi Yangtse-Kiang sunt legate prin Marele Canal  spre zona lor de vărsare. Marea Câmpie Chineză drenată  de Fluviul Galben şi de Huaihe este acoperită de loess da­torită marilor inundaţii. Podişul de Loess se află pe cursul  mijlociu al Fluviului Galben (peste 500 m straturi de  loess). Fluviul Perlelor (2570 km) în SE; cursul superior al  Indusului în SV; al Brahmaputrei şi al Mekongului în S.  Clima: În zona marilor fluvii şi a câmpiilor uriaşe alu­vionare este o climă umedă, a musonilor orientali. Umi­ditatea este foarte ridicată în toată reg. coastei. Variaţiile  de temp. de la N la S sunt mari. În timp ce în N pe marea  stepă grâul se coace spre anotimpul rece, în zona tropi­cală, în S, se obţin trei recolte de orez pe an. În NE C. clima este rece, uscată, cu ierni vântoase. In V, clima este,  temperat-continentală excesivă; aridă în deşertul Takla  Makan. La S de Munţii Tinlin-Huais clima este tropical­-musonică. În SE C. este cald şi umed tot anul, cu veri su­focante; precipitaţiile foarte bogate; anual, 4-5 taifunuri (la  schimbarea musonilor). Precipitaţiile variază: în Man­ciuria 230 mm/an; în Beijing 630 mm/an, în Canton 1650  mm/an. Temp. medie anuală variază şi ea: în Manciuria ­9 şi 21°C; în Beijing - 4 şi 26°C, în Shanghai 3° şi 27°C, în  Canton 13° şi 38°C. Flora şi fauna: Deşi C. are munţi şi podişuri multe, este  relativ săracă în păduri; cca. 13,5% din terit.. În zonele  muntoase: conifere, foioase. În V, podişurile, munţii, de­presiunile deşertice sau semideşertice sunt lipsite de vege­taţie forestieră. Munţii Khingan din NE sunt bine împă­duriţi; de-a lungul coastei de SE cresc păduri de bambus,  arborele de camfor, cedrul, chiparosul. În Mongolia Inte­rioară şi zonele limitrofe este vegetaţie de stepă. In cele  două delte (Yangtse-Kiang şi Huang He), vegetaţia spe­cifică deltelor din zone tropicale. Pe Pod. Tibet cresc  muşchi, licheni, ierburi, tufişuri. Aici găsim iacul, animal  de tracţiune. Fauna este extrem de bogată în specii de ani­male mari şi de peşti. Circa 150 parcuri şi rezervaţii  naţionale care ocrotesc flora şi fauna: maimuţe, tigri,  cămile. De notorietate mondială este ursul panda uriaş. .  Populaţia: C. ocupă locul întâi între statele lumii în pri­vinţa numărului de locuitori: peste 1/5 din pop. globului.  Problema demografică constituie pentru C. o prioritate.  Politica de scădere a natalităţii practicată de câteva  decenii a redus creşterea cu 1% pe an. Problema comu­nicării, a limbii vorbite şi a scrierii este complexă şi de  mare importanţă. În S există idiomuri bine diferenţiate,  totuşi unitatea limbii chineze se bazează pe idiomul numit „mandarin” şi pe varianta sa populară din Beijing. Scrierea fiind de natură ideografică, este necesar ca fiecare  să cunoască cel puţin 30 de semne, iar pentru citirea unui  periodic cca. 5000 de semne. Marile platouri: Tibet (2  loc./km2); şi al Mongoliei sunt aproape pustii; doar  băştinaşii trăiesc aici, nedepăşind 5% din pop. totală. Pop. este concentrată în SE (peste 1000 loc./km2) şi pe Marea Câmpie Chineză (300-500 loc./km2). Climatul favorabil  din SE face ca pe 15% din terit. C. să trăiască 90% din  întreaga pop. Aproape 70% este pop. rurală. Există cca. 3000 oraşe ce se pot număra printre marile metropole  mondiale: Shanghai, Beijing, Tianjin etc. Naţionalităţi: 94% chinezi (han), concentraţi în China Orientală; alte  naţionalităţi (peste 50), dintre care mai importante (unele cu peste 10 mil. loc.): zhuang, yi, miao, manzhu, puyi, ti­betani, uiguri, mongoli, manciurieni, coreeni, kirchizi,  cazahi etc. Rata natalităţii: 17,3‰; a mortalităţii: 7,1‰.  Pop. urbană: 29%. Resurse şi economie: Economia C. este în plin proces de  deschidere către exterior (Occident şi Japonia), începând  din 1980, cu efecte spectaculoase în creşterea producţiei, a  schimburilor, a investiţiilor străine şi a tehnologiei adusă din străinătate; descentralizarea în domeniul financiar şi  industrial. Promovarea econ. de piaţă, prin crearea de  zone economice speciale în C. de S, a deschis drumul in­vestiţiilor străine şi al exportului; regiunile în plin progres  econ. se înmulţesc prin jocul liber âl concurenţei. Indus-  tria a cunoscut un progres uimitor în ramurile grele: ex­tracţia cărbunelui, a hidrocarburilor - în special în bazinul  Daking, în NE Chinei - şi a siderurgiei - la Shenyang şi  Anshan în NE, la Beijing, în E; la Wuhan; în E, spre inte­rior, la Baoton, în N. Promiţătoare sunt domeniile mai  elaborate ca: petrochimia, metalurgia, ind. electronică,  ind. textilă tradiţională (mătăsuri) şi de jucării (export în  SUA în special). Agric. este dezvoltată, modernizată  (amenajări hidraulice, angrenaje, mecanizare); s-a trecut  de la organizarea colectivă (comunele populare) la cea fa­milială. Astăzi, practic s-a atins satisfacerea necesarului  de alimente pentru populaţia C., care este primul pro­ducător mondial de grâu şi orez. Se situează în primele  locuri la bumbac, tutun, porumb, oleaginoase, ceai, zahăr,  creşterea animalelor (porcine şi păsări în special); pescuit.  Alte resurse: cărbune (din marile bazine Tangshan,  Licheng, Taiyuan, Fushun); petrol (Gansu, Xin Jiang,  Ginghai); gaze naturale, fier, wolfram, vanadiu, molib­den, cupru, zinc, cositor, plumb, magneziu, antimoniu, mercur, bauxită, sare (locul II mondial) caolin (din care se  fac vestitele porţelanuri de China), uraniu: Industrie: energie electrică, utilaje industriale, agricole, automobile,  electronică, construcţii navale (Shanghai), textile (mătase,  lână - la export - în Harbin, Shanghai), covoare, îngră­şăminte chimice (Tushun, Anshan), porţelan (export), sticlă, hârtie, lacuri, ulei, zahăr etc. Se cultivă: orez, grâu, bumbac, trestie de zahăr şi sfeclă de zahăr, soia, cartof, floarea-soarelui, porumb, arahide, susan, tung (plantă oleaginoasă), ceai, lemn (de bambus). Creşterea ani­malelor: bivoli de apă, bovine, caprine (de la care se obţin piei şi lână), porcine, asini, cabaline, păsări, viermi de mătase. Pescuitul şi crescătorii de peşte. Transporturi şi comunicaţii: căi ferate; autovehicule; flotă comercială; aeroporturi în Beijing, Shanghai, Chengdu, Canton, Harbin, Sanzhon (în inima ţării). Marele Canal (1600 km) face legătura pe apă între Hangzhou şi Beijing. Noi drumuri leagă Shanghai-ul de Tibet. Noi căi ferate leagă Beijingul de Ulan Bator şi Kansu de Sikiang, apoi de Trans-Siberian. Oraşe: Shanghai, Tianjin, Shenyang, Wuhan, Xian, Guangzhou, Canton, Taiyuan, Guiyang etc. Porturi: Tali­en, Tianjin, Shanghai, Canton. In China exisEă 30 mari oraşe cu o pop. de peste 1 mil. loc. Există 761 institute de învăţământ superior, incluzând 61 universităţi. Istoria: Unul dintre primele leagăne ale umanităţii. Primele culturi din paleolitic, cu 600.000 de ani în urmă. Sinanthropus Pekinensis (omul de Pekin) cunoştea focul. Neoliticul (6000­2000) lasă urme: culturi de pădure şi agricole, cunoaşte ce­ramica. Epoca bronzului: începutul mileniului II. Dinastia legendară Xia (sec. XXI-XVIII î. Hr.) este perioada când ia naştere pe cursul mijlociu al Fluviului Galben statul Shang (Yin), nucleul viitorului stat. Sub dinastia Zhon (1066-256 î. Hr.) regatul se destramă; trăiesc marii gânditori Lao Zi (sec. VI î. Hr.) şi Kong Zi/Confucius (551-479) şi se cristalizează limba chineză. Unificarea statului sub dinastia QinY, împăratul Shi Huangdi (221 î. Hr.); începe construirea Mare­lui Zid Chinezesc la hotarul de N; urmează China imperială (221-206 î. Hr.) începând cu imperiul Qin; se completează Marele Zid (4000 km); se unifică regatele chineze; de la Man­ciuria (N) până la actualul Vietnam (S). În perioada 206 î. Hr.-220 d. Hr. dinastia Han îşi întinde stăpânirea asupra Manciuriei, a Coreei, a Mongoliei, Vietnam-ului şi Asiei Cen­trale. Se creează mandarinatul pe baza confucianismului. Drumul mătăsii permite contactul cu străinii. 220-581 dis­pare statul centralizat; influenţa budismului. Sub dinastia Tang (618-907) C, cunoaşte o administrare remarcabilă. Este apoi fărâmiţată în perioada celor cinci dinastii. Între 960-1127 dinastia Song de Nord consolidează autoritatea centrală pe baza unui învăţământ şi a unei educaţii confucianiste a aparatului birocratic. Civilizaţie înfloritoare din punct de ve­dere ştiinţific şi tehnic. Între 1271-1279 C. este cucerită de mongoli (hanul Kubilai), care instalează dinastia Yuan. Mon­golii sunt izgoniţi de revoltele populare; urmează dinastia Ming (1368-1644) autohtonă, care aduce înflorirea ţării şi reînnodarea tradiţiei. În 1644 se instalează dinastia manciu­riană Qing (1644-1912), în urma intervenţiei militare man­ciuriene pentru înăbuşirea războiului ţărănesc (1628-1645). În sec. XVII sosesc europenii: navigatori portughezi şi mi­sionari iezuiţi. În sec. XVIII C. se extinde instaurând protec­toratul asupra Tibetului, avansând în Mongolia şi în Asia Centrală, iar din 1750 Tibetul este încorporat Imperiului Chinez. În mijlocul sec. XIX (după cele două „războaie ale opiului”) porturile C. se deschid pentru europeni; C. iese din izolare. Puterile Occidentale intervin în înăbuşirea răscoalei taipingilor (1851-1864). În 1884-1885, războiul franco-chinez are ca rezultat stăpânirea colonială asupra N şi centrului Vietnamului de către Franţa. Războiul chino japonez (2894­1895); Japonia impune protecroratul său asupra Coreei; ane­xează insula Taiwan (Formosa). În 1899-1901, „răscoala bo­xerilor” îndreptată împotriva europenilor; intervenţia militară a SUA şi a puterilor europene în 1900 pentru înăbuşirea ei.. În 1905 este fondată Liga revoluţionară; în 1911 C. este procla­mată republică, iar în 1912 dinastia manciuriană este răstur­nată prin revoluţie. Tot acum ia naştere primul partid chinez după modelul european: Gomindanul (pe principiile: naţiona­lism, democraţie, propăşirea poporului, susţinute de Sun Yat­-Sen). Sovieticii îi ajută să-şi organizeze armata. În 1919 mişcarea studenţească marchează un început de înnoire a C.; în 1921 ia naştere Partidul Comunist Chinez. Naţionaliştii din Gomindan, concentraţi în S, în jurul Cantonului, sunt conduşi după 1925 (moartea lui Sun Yat-Sen) de Jian Jieshi/Tchang Kai-chek; o rup cu comuniştii în 1927. Aceştia îşi organizează Armata Roşie Chineză şi îşi încep „marşul cel lung” (1931-1935) din S spre NV, regiune săracă. În 1931 Japonia cucereşte Manciuria; în 1937 printr-o nouă ofensivă cucereşte Beijingul şi Nanjingul. În 1935-1937 Gomindanul şi, P.C.C. (condus de Mao Zedong) fac front comun anti­japonez. După înfrângerea Japoniei în 1945 de către Aliaţi, se declanşează conflictul între Gomindan şi P.C.C.; începe un război civil (1946-1949). Mao şi forţele comuniste ies învingătoare, iar forţele gomindaniste se retrag pe insula Tai­wan (Formosa) cu sprijinul SUA. La 1 octombrie 1949 este proclamată Republica Populară Chineză, cu Mao Zedong primul preşedinte şi cu Zhou Enlai (Ciu Erdai) premier al Consiliului de Stat. Se alege calea socialistă de dezvoltare prin naţionalizarea întreprinderilor, reforma agrară, strângerea legăturilor cu URSS; se acordă sprijin guvernului nord-­coreean în războiul din Coreea (1950-53). ONU condamnă această intervenţie a C., care începe a fi izolată în viaţa inter­naţională. O serie de state recunosc Taiwanul ca fiind reprezentantul C. Mao lansează campania „celor o sută de flori” (dezbatere de idei) în 1956, iar în 1958 „marele salt înainte” (colectivizarea agric. prin crearea comunelor popu­lare, care duc la un mare eşec economic). Din 1960 URSS îşi retrage experţii şi marile planuri industriale chineze stag­nează. Ruptura ideologică dintre PCC şi URSS (anterioară de altfel anului 1960) duce la destrămarea unităţii mişcării co­muniste internaţionale. În 1964 C. experimentează prima sa bombă atomică. În 1970 lansează primul său satelit artificial în jurul Pământului. În 1971-1972 Zhou Enlai obţine ca pres­tigiul C. să fie restabilit şi Adunarea Generală ONU îi recunoaşte C. drepturile. C. devine unul din cei 5 membri ai Consiliului de Securitate. Mao Zedong pentru a-şi consolida poziţia trece la aplicarea „Marii Revoluţii Culturale Pro­letare” (1966-1976), care provoacă haos econ. şi social. După moartea lui Mao, în 1976, abuzurile care au dus la distrugeri de valori culturale şi de vieţi omeneşti sunt denunţate. În 1976 este arestată „banda celor patru” care este făcută vino­vată de abuzurile „Revoluţiei culturale”. În 1977, Huo Guofeng şi Deng Xiaoping (reabilitat a doua oară) au pus în aplicare un program economic de eficacizare, deschidere şi modernizare. În 1978 C. încheie tratatul de pace cu Japonia; în 1979 stabileşte relaţii diplomatice cu SUA, care recunosc guvernul C. ca singurul legal, iar Taiwanul ca parte compo­nentă a sa (fără ca legăturile cetăţenilor americani cu Taiwa­nul să fie oprite de SUA). În 1984 C. şi Marea Britanie sem­nează o declaraţie comună prin care se prevede ca la 1 iulie 1997, C. să îşi exercite din, nou puterea legală asupra Hong-Kong-ului, ceea ce s-a şi întâmplat (sub deviza „un stat două sisteme”). În 1989 vizita lui Gorbaciov la Beijing con­sacră normalizarea relaţiilor cu URSS-ul. Demonstraţiile stu­denţeşti şi populare din Beijing (Piaţa Tien An Men) cer liberalizarea regimului; sunt înecate în sânge de guvernul chinez în noaptea de 3 spre 4 iunie 1989; noi sancţiuni eco­nomice SUA. În 1991 C. îşi normalizează relaţiile cu Vietnamul. În 1992 sunt înlăturaţi opozanţii opţiunilor economice ale lui Deng Xiaoping. C, îşi normalizează relaţiile cu Coreea de Sud. În 1993 o nouă constituţie. În 1997 reînnoirea de către SUA a clauzei naţiunii celei mai favorizate Chinei; pen­tru un an; China, nemulţumită, cere clauza pe termen ne­limitat. Statul: este republică populară; potrivit Constituţiei din 1993. Puterea legislativă este exercitată de Congresul Naţional al Poporului, iar între sesiunile Congresului, de Comitetul Permanent al acestuia; cea executivă de Consi­liul de Stat numit de Congresul Naţional al Poporului.