Liban

 Denumirea oficială: Republi­ca Liban

Capitala: Beirut (700.000 loc.)

Limba oficială: araba; uzuală: franceza

Suprafaţa: 10.400 km2

Locuitori: 3,08 mil. (297 loc: / km2)

Religia: islamism 63%; creştinism 35%; druzi

Moneda: lira libaneză

Forma de guvernământ: republică

Ziua naţională: 22 noiembrie

 

Geografie: L. este aşezat în E Mării Mediterane şi face parte din Ori­entul Apropiat. Limite: Siria (N şi E), Israel (S), M. Medi­terană (V). G. fizică: L. este traversat de la N la S de Munţii Libaw (renumiţi pentru pădurile de cedri din antichitate). Alt. max. în Qurnat al Sawda, 3.083 m, şi de Munţii Antiliban cu alt. max. de 2.815 m (muntele Hermon, de unde izvorăşte Iordanul). Între munţii Liban şi Antiliban este închisă o depresiune fertilă (Bekaa), drenată de râul Li­tani, care se varsă în M. Mediterană. Pe toasta Medite­ranei şi de-a lungul râului Oronte se întinde o câmpie strâmtă. Apele principale: Oronte (395 km), Litani (144 km); Iordanul curge spre S. Clima: este mediteraneană. Temp. medie anuală pe coastă, în ianuarie 13°C şi în august 27°C. Precipitaţiile sunt de 890 mm/an în câmpii şi 1.520 mm/an în munţi. Floră şi faună: Pădurile ocupă 9% din terit. mai ales în Munţii Antiliban. Vegetaţia de stepă în Bekaa. Culturi de bananieri, măslini, portocali. Fauna: pisica sălbatică, jderul, căprioara. Populaţia: este formată din arabi (mulţi refugiaţi din Pa­lestina) (90%), armeni, greci. Pe coasta Mediteranei este cea mai mare concentrare a pop. Rata natalităţii: 24‰; a mortalităţii: 6,4‰. Pop. urbană: 87%. Resurse şi economie: Culturi de citrice, pomi fructiferi, viţă de vie şi măslini. Războiul civil (1975-1990) a distrus ind. (marile întreprinderi),comerţul, turismul şi în general serviciile, cât şi activităţile bancare, aducând econ. în pragul dezastrului. Transporturi şi comunicaţii: şosele; sistem feroviar; ve­hicule. Aeroport la Beirut. Oraşe: Tripoli (port), Saida anticul Sidon (port), Es Sur an­ticul Tyr (port), Zahle; Ba'albek. ­Istoria: În mileniul III coasta L. era ocupată de canaaneeni, apoi feni­cieni, care fondează din sec. XII î. Hr. oraşele-cetăţi: Sidon, Tyr, Byblos, Beryros (azi Beirut). Fenicienii dominau comer­ţul din Mediterană. Ţara este sub ocupaţia succesivă a asirie­nilor, egiptenilor, babilonienilor, perşilor, seleucizilor (după cucerirea de către Alexandru Macedon), romani (63 î. Hr.), bizantini (395 d. Hr.), arabi (636 d. Hr.). Coasta şi munţii servesc ca refugiu pentru creştini (maroniţi, printre primele populaţii creştinate), şiiţi şi druzi. Sec. XII-XIII Regatul Latin din Ierusalim şi Comitatul de Tripoli domină litoralul până la cucerirea sa de către mamelucii Egiptului (până în 1291). În 1516 L. este anexat Imp. Otoman bucurându-se însă de o autonomie specifică. Între 1593-1840 emirii druzi unifică reg. muntoase libaneze şi încearcă să-şi lărgească au­tonomia. Între 1858-1860 frământări care opun druzilor pe  maroniţi (pop. creştină în creştere economică şi demografică).  În 1861, Libanul este eliberat de sub dominaţia otomană şi  formează împreună cu câmpia Bekaa „Marele Liban”; unit cu  Siria va fi administrat de Franţa, sub mandatul Naţiunilor Unite: În 1943 îşi proclamă independenţa. Un „pact naţional” instituie un sistem politic confesional, împărţind puterea între  maroniţi, suniţi; şiiţi, greci ortodocşi, druzi şi greci catolici,  ceea ce a dus la prosperitate, L. Fiind numit „o Elveţie a Orientului Mijlociu”. Între 1952-1958 L. duce o politică pro-oc­cidentală. In 1958 naţionaliştii arabi declanşează un război  civil; conflicte între creştini şi musulmani. Palestinienii refu­giaţi din Israel (din 1949) în Liban se organizează autonom. În 1975 ciocnirile degenerează într-un război civil. Siria in­tervine (trupe siriene, majoritare în cadrul Forţei arabe de  descurajare). Se formează o coaliţie de „stânga”, favorabilă pa­lestinienilor (suniţi, druzi, şiiţi, ale căror forţe armate sunt  fedainii; miliţiile druze, şi mişcarea Amal) şi o coaliţie de  „dreapta” (în majoritate maroniţi, favorabili Israelului, ale  căror forţe armate sunt Falangele şi Armatele Libanului de  Sud). Confruntările sângeroase duc la zeci de mii de morţi şi  imense pagube materiale. Intr-un nod de conflicte sunt antre­naţi: creştini, musulmani (şiiţi şi suniţi), filoiraqieni, filoira­nieni, filosirieni, palestinieni de diverse orientări, unităţi re­gulate israelite şi siriene, trupe de descurajare arabe, trupe  americane, franceze şi britanice, sub egida ONU cât şi servicii  secrete din diverse ţări. Se încheie numeroase înţelegeri de  încetare a focului, tratate nerespectate, răpiri, luări de ostate­ci, multe asasinate politice. În 1990 şi 1991 intervenţia ar­matei siriene - ca arbitru; se instaurează autoritatea de stat  sub tutela siriană, pe baza tratatului de fraternitate între cele  două state. Situaţia economică devine dezastruoasă. În 1992,  ca rezultat al alegerilor legislative, contestate de creştini (care  s-au abţinut în masă), se reuneşte un nou Parlament. Statul: este republică parlamentară; conform Constituţiei  din 1926. Puterea legislativă este exercitată de Adunarea  Naţională; cea executivă de preşedinte şi de Consiliul de  Miniştri, numit de preşedinte, cu acordul Adunării  Naţionale. Multipartitism (partide şi organizaţii politico-­militare numite miliţii; partide bazate pe diverse orientări  religioase).